Si zilele traiesc prin noi si noi prin ele.

Azi e 17 februarie. Doar alta zi batuta de vant si ametita de frica soarelui de a-si intinde mainile.O alta zi din cursul saptamanii, plina de activitati banale si deja bine stiute pe care le repetam de ani de zile. 17 februarie nu are nici o rezonanta specifica pentru majoritate; e doar inca o zi.

Pentru mine, azi e ziua care ma va defini, care ma va testa, care ma va lasa sa fiu egoista si sa am un lucru al meu. Azi e ziua in care nu imi va fi frica si de care nu voi putea sa scap cum fac de multe ori. 17 februarie nu ma va lasa sa fug nicaieri. E aici si ma asteapta.

Stie ca va fi speciala; se pregateste si se aranjeaza... inca nu stiu daca se pregateste sa imi faca lucrurile mai usoare sau grele , dar nu conteaza. Presupun ca va fi destul de suparata si va trebui sa o impac, sa fiu eu mai puternica pentru ca ea sa fie mai puternica.

Va fi ceva ce n-am facut de multe ori. Mereu am luat de bune zilele speciale, cele care au schimbat multe firmituri din mine. Am crezut ca ele sunt acolo si vor fi cum vreau eu sa fie indiferent de starea de spirit si de atitudinea mea. Gresit.

Zilele au nevoie de tine sa le indrumi pentru a fi cum ti-ai dori tu sa fie. Zilele nu iti vor citi gandurile, dorintele si idealurile, zilele iti vor simti starile si nevroza si pesimismul. Iti vor citi in ochi frica si lasitatea si nu te vor ajuta. De aceea ma demoralizez si mi se sfarma orice idee buna sau orice speranta. Pentru ca foarte multe zile ce m-au schimbat, au dus la o paine veche si uscata.

Azi nu. Azi, 17 februarie nu va vedea pesimism si nevroza. Poate doar emotie. Azi, 17 februarie ma va ajuta, pentru ca nu mai poate nimeni. Azi e o zi pentru mine si atat. Va trebui sa ma ajut singura pentru ca 17 februarie sa stie ce sa faca. Si va sti.

[todayi'llfightwithmyselfandwin.]