Si tin o clipa intre palme.

E o clipa firava si agitata. E nervoasa ca nu vreau sa ii dau drumul. Se zbate ca un fluture prins intr-un borcan aburit de catre un copil nevinovat, ce il priveste cum moare.
Simt furnicaturi in degetele mele murdare si ametite. Ametite de dorinta de a atinge clipa urmatoare,dar si de a o pastra pe cea precedenta. Pentru ca in cea precedenta mereu va fi amintirea unei sperante copilaresti. A unui sentiment ce pe moment il ignori,iar mai apoi il regreti.
Ma intreb daca si voi, in momentele in care realitatea va bate la usa, tanjiti dupa iresponsabilitatea de care va puteati bucura inainte.Desigur. Oricat de puternici am fi aparent, in sinea noastra toti avem fluturi ce incercam sa ii prindem in borcane, sperand ca si acel copil nevinovat cu ochii limpezi, ca in final, nu va muri si va ramane acolo langa noi sa ii admiram frumusetea.Tarziu, caci in toata contemplatia noastra naiva, aripile fluturelui deja se zbat mai incet si deodata, el cade brusc in palma tremuranda ce acoperea gura borcanului.


Si ramanem noi, vinovatii fara vina, cu acel cadavru de clipa, careia ii pastram doar amintirea si regretul,pentru ca mai apoi , in borcanul manjit cu moarte, sa intre alta clipa; alt fluture a carui frumusete se va accentua pe masura ce bataia aripilor va incetini.