Si poeziei ii e dor de Eminescu

Ii e dor pentru ca nu mai are viata in mainile si gandurile noastre, are eventual un cont in banca daca are noroc. Ii e dor pentru ca se simte folosita si comerciala ; se simte rusinata si umilita.
Demult, era privilegiata.
Era partea cea mai vie din noi.
Era un sentiment transpus in alta dimensiune; adus din interior si asternut pe foaie pentru a ne ajuta sa supravietuim realitatii.

Azi nu. Astazi ii e dor. Pentru ca astazi e un amestec inestetic de cuvinte aruncate pe un colt mototolit de hartie dupa doua beri. Poezia de azi e afona si urata. E anorexica si superficiala.E batjocorita. Si nu vrea, dar nu conteaza. Majoritatii eventualilor autori nu ii mai pasa de poezie; Lor le pasa de ei insusi, de libertatea lor de exprimare si de modul lor denaturat de a isi extinde instinctele animalice si dorintele materialiste. Si poezia vrea sa se opuna si nu poate.Pentru cineva trebuie sa vorbeasca prin ea, nu poate singura. Egoismul nostru nu ii permite.

E mica si firava, prea inocenta pentru lumea de azi. Ea nu calca in picoare si nu minte; nu e ipocrita si nici nu e insetata de bani. Ea e sentimetul pur in starea lui initiala. De copil. Nu stie cine e, dar ii place sa viseze si sa aiba idealuri, sa creada ca totul e posibil.

Noua nu.Noua ne place sa ne ingropam in realitatea noastra pana si in poezie. Ne uram conditia, dar tinem sa o exprimam si sa ne gandim la ea in fiecare minut al fiecarei zile. Poezia era o portita de scapare, nu o reamintire constanta a unei lumi in decadere.

Ce-ar fi daca l-am reinvia pe Eminescu si am lasa poezia sa vorbeasca prin noi?